Am rugat-o pe Carmen Moise sa ne spuna chiar ea povestea nasterii Elei si a lui Vlad pentru ca ei i se potrivesc cel mai bine cuvintele despre un vis care si-a asteptat implinirea mai bine de 15 ani. Asadar:

La inceput a fost o mare dorinta. Nu ma vedeam altfel decat cu o gasca de copii prin vacante, agatati de mine la mall, bucurandu-se ca a venit Mos Craciun sau, eventual, plangand dupa o cazatura cu rolele. Asa ca 𝑑𝑖𝑎𝑔𝑛𝑜𝑠𝑡𝑖𝑐𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑓𝑒𝑟𝑡𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑚𝑖-𝑎 𝑑𝑖𝑠𝑡𝑟𝑢𝑠 𝑛𝑢 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑣𝑖𝑠𝑢𝑙. 𝐶𝑖 𝑚𝑖-𝑎 𝑑𝑎𝑡 𝑝𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑎𝑝 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑎 𝑣𝑖𝑎𝑡𝑎. Pentru ca diagnosticul asta vine la pachet, pe langa investigatii dureroase si costisitoare, si cu depresii, izolare, neputinta, frustrare, ura uneori. Eu am trecut prin toate. Pe rand, sau toate odata. Iar in ziua in care m-am simtit un numar pe dosar am decis sa renunt. Si am inceput sa invat sa traiesc ca si cum nici macar nu mi-am dorit vreodata sa am copii. Au trecut multi ani, poate vreo 12, cand a venit o alta zi in care am primit invitatia de a realiza un reportaj despre lupta cu infertilitatea si finalul fericit al unor povesti care s-au petrecut in Grecia, la clinica Genesis Athens. Am ascultat povestile multor femei si ma regaseam in fiecare dintre ele dar nicio clipa nu am lasat sa se vada asta. Nu puteam sa ma intorc la starile de atunci. Era periculos si extrem de dureros pentru mine. Dupa multa vreme am plans iar, pe furis, cand am ajuns acasa. Ca sa consum toate lacrimile si sa nu mi se vada durerea in ziua urmatoare de filmare. Dar in ziua in care medicul Andreas Vythoulkas, personaj in acelasi reportaj, m-a intrebat eu de ce nu am copii, probabil ca n-am mai putut sa maschez atat de bine durerea. I-am povestit, totul, pe scurt. Replica lui m-a facut sa scot, din nou, dosarul medical, din sertarul in care era incuiat – “daca nu iti place mancarea la un restaurant, ce faci? Renunti la mancare sau schimbi restaurantul?

Am hotarat sa mai joc o data ultima carte, impreuna cu medicul care mi-a spus mereu sa cred, sa sper, sa ma rog si sa iau in calcul si esecul. Nu mi-a vandut sperante. Dar m-a facut sa sper. Nu mi-a garantat reusita. Dar m-a facut sa cred ca si eu pot reusi. Au fost mai bine de 3 ani de pregatiri si tratamente. Am fost pe punctul de a renunta de multe ori. Dar tot el, medicul, m-a impins de la spate. Ajunsesem sa cred ca isi doreste chiar mai tare decat mine. La inceput de 2020 mi-a spus ca sunt gata. Putem pleca la Atena. Era mijloc de februarie si parca niciodata Grecia n-a fost mai frumoasa. Livezile de maslini erau cu flori si marea era linistita. Am stat intr-o vila pe plaja si a fost una dintre cele mai frumoase vacante in Grecia, in numai cateva zile. M-am intors acasa cu gandul ca “am facut-o si pe asta”. 𝑃𝑟𝑖𝑚𝑢𝑙 𝑠𝑖 𝑢𝑙𝑡𝑖𝑚𝑢𝑙 𝐹𝐼𝑉 𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑖𝑎𝑡𝑎 𝑚𝑒𝑎. Cu doua zile inainte ca Romania sa intre in stare de urgenta am primit rezultatul Beta HCG. Pozitiv. “E fooarte mare”, mi-a spus doctorul printr-un mesaj. ”𝑀𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑐𝑎 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑔𝑒𝑚𝑒𝑛𝑖”. Am mers la primul control cu masca si declaratie semnata. Le-am auzit inimioarele batand dar n-am stiut daca sa ma bucur sau sa ma tem. Pentru prima data nu mai vedeam chipul medicului care intotdeauna mi-a dat putere si speranta doar dintr-o privire. Altfel mi-am imaginat toata viata prima ecografie la care voi auzi batand inima copilului meu. Am fost singura si speriata.

Nu pot sa spun ca sarcina a trecut usor. Aveam aproape mereu inima cat un purice, mergeam la control frecvent, ii vedeam pe ecranul aparatului ecograf si parca tot nu imi venea sa cred ca sunt ai mei. Asa am ajuns la inceput de octombrie, cu o luna inainte de termenul la care Ela si Vlad ar fi trebuit sa apara pe lume. Incepusem deja sa fac cumparaturi pentru ei, relaxata, pentru ca ma gandeam ca mai am destul timp sa le amenajez camera si sa le iau toate cele necesare. Doar ca intr-o seara am facut febra, Iar dimineata ma durea gatul si aveam dureri musculare. Aveam 34 de saptamani, mergeam din ce in ce mai greu si respiram deja cu dificultate. Si traiam si cu sentimentul ca simptomele pe care le am sunt de Covid. Doctorul mi-a spus sa ma linistesc, ma protejasem, asa ca nu ar fi trebuit sa fie probleme. Cu toate acestea, in dimineata zilei de 7 octombrie, m-am dus sa imi fac testul covid si sa imi puna una dintre asistente o perfuzie, pentru ca nu mai mancam de ceva vreme. Acolo, la perfuzie, lucrurile s-au precipitat. Aveam tensiune mare. Din monitor insa rasunau ritmic inimioarele din burta mea si pentru mine asta era de ajuns. Am plecat insa la Maternitatea Filantropia, acolo unde planuiam sa nasc. Planurile insa nu s-au potrivit, am fost dusa intr-o rezerva izolata pentru ca eram suspecta COVID. Suspiciunea s-a risipit abia dimineata, cand a venit testul pozitiv. Eram deja epuizata de dureri si de asteptare. <Avem un transfer!>, am auzit vocea asistentei pe culoar si imediat camera unde stateam s-a umplut de cadre medicale care ma decuplau de la aparate si imi strangeau putinele lucruri pe care le aveam cu mine. Am coborat treptele maternitatii cu sentimentul ca plec spre nicaieri. Un nicaieri ce avea un nume insa, Maternitatea Bucur. M-am suit in ambulanta si am inceput sa plang necontrolat…

Am ajuns la Maternitatea Bucur. Unul dintre asistentii din ambulanta m-a tinut in permanenta de mana si m-a incurajat pana la intrarea in maternitate. Din momentul in care am intrat in cladire, timpul parca s-a comprimat si cea mai puternica amintire pe care o am este cea a unei incaperi mici, cu lumina slaba si cineva care se pregatea sa imi faca anestezie. Imi aduc aminte ca spuneam intruna <Mi-e frica, mi-e frica!>, asa ca asistenta care era in fata mea, mi-a cuprins palmele mele intr-ale ei si mi-a propus sa ne rugam impreuna. In linistea din sala, sparta din cand in cand doar de zgomotul ustensilelor, am auzit plansul unui copil. Am stiut ca e Vlad. Apoi, al doilea, al Elei. Apoi, plansul meu… de bucurie, dar si de tristete ca nu pot sa ii strang in brate, ca au plecat cu altcineva pe holul maternitatii, spre sectia de neonatologie…

M-am trezit la terapie intensiva. Mainile erau pline de branule si ma durea absolut tot. Cel mai mult, lipsa copiilor. O asistenta m-a intrebat daca am la indemana telefonul, sa mi-i arate pe Ela si pe Vlad. Ela era in incubator, Vlad cu o mascuta de oxigen si o caciulita rosie pe cap. Am vorbit apoi cu doctorul, care mi-a spus ca sunt mici, foarte mici, dar ca cel mai important este ca respira singuri. Mi-a dat incredere ca totul va fi bine si cu mine, si cu ei. Ca e important ca eu sa fiu bine, pentru ca de copii se ocupa ei si vor primi cele mai bune ingrijiri.

Am stat 14 zile singura intr-un salon, fara sa am voie sa vad pe nimeni. Alinare mi-au fost asistentele si doctorii, oamenii minunati de la Maternitatea Bucur, carora nu stiu cum si daca le voi putea multumi vreodata. Si povestile pe care le-am citit pentru Ela si Vlad. In fiecare zi, ca sa scurtez departarea de ei, sa uit ca sunt cu bratele goale si sa pasesc in afara depresiei care se instalase comod in viata mea.

La capatul celor 14 zile, am plecat acasa, tot cu bratele goale, dar mult mai increzatoare: Ela si Vlad primeau dragostea neconditionata a doctorilor si asistentelor din maternitate. Iar eu am continuat sa le citesc povesti in fiecare zi. Dupa 3 saptamani a fost externat Vlad, iar Ela dupa alte 3. Suntem toti acasa acum. Am, in sfarsit, bratele pline. Dupa 15 ani de sperante, am bratele pline. Doua minuni care au meritat fiecare clipa de asteptare: Ela si Vlad!